Subtitlu: Micul Lucian – Calatorie in timp
Suntem in prezent dar locurile sunt demult schimbate. Nimic nu este cum a fost, chiar si nimicul acesta inspira un aer rece de ne-ajunge in plamani inca de la prima inspiratie.
Este dimineata, iar sunetul asurzitor al linistii ne sparg timpanele prin piuitul patrunzator ce se mai rasfrange uneori la auzul unei adieri de vant.
Trezirea a fost non-forma, deoarece nu-mi mai amintesc nimic din ce a fost, si nici ce a existat. Nu stiu ce a creat existenta mea aici, sau de ce am venit aici.
Stiu ca in jur este un peisaj alb-negru fara pic de color, iar la vazul primelor persoane am ramas total incremenit, fiindca toti, parca cautau ceva.
Si aici, ca si acolo,exista sate si orase, dar pana la urma, ce cautau oamenii de aici?
Am lasat intrebarile si am continuat sa merg, nestiind unde ma indrept sau ce o sa fac.
Trecand printre oamenii care se uitau foarte ciudat la mine, probabil datorita hainelor pe care le aveam, am decis sa aflu ce se intampla. Am trecut usor pe langa cateva persoane care stateau linistite pe o banca cu un ziar alaturi. M-am asezat langa si am aruncat o privire pe o bucata de ziar, scria „august 1993″…
Am ramas total uimit si mi-am zis ca sigur era o farsa facuta de cineva. Ultima data eram in iunie 2013, dar daca era o farsa, de ce oamenii, orasul si tot ce este in jurul meu era schimbat?
Acest gand m-a facut sa simt un fior rece pe mijlocul spinarii, fiindca toti oamenii pe care ii stiam, ori momentan nu existau, ori erau tineri. Sincer, daca ma uitam la data… eu aveam doar 2 luni de cand m-am nascut, dar acest lucru nu se poate…ca, uite-ma aici, in carne si oase, am 20 de ani. Incredibil, mi-am spus in gand cu un oftat prelung.
Pe langa mine au trecut cativa oameni imbracati frumos, cativa lautari, un ginerel si o miresica…mda, o nunta, dar…unde este fotograful? Cum pot oamenii astia sa aiba o nunta fara fotograf?!? Tocmai ma gandeam cum am dat eu peste Lucian, cautand pe google fotograf nunta Bucuresti, iar apoi am ramas prieteni pana in ziua de astazi. Greu de inteles partea cu „ziua de astazi”, moment in care ma aflu in trecut…
Am vrut sa ma duc la ei si sa le spun ca cel mai bun fotograf se afla in acelasi oras cu ei, cel care defineste arta in fotografii si capteaza nu doar simple momente din viata unui om intr-un aparat de fotografiat, el reuseste sa „captureze” iubirea momentului in fiecare pixel al unei fotografii.
Imediat mi-a trecut prin minte ideea ca ma aflu in trecut si nu exista asa tehnologie acum…sau atunci, intelegeti voi.
Dar asta inseamna ca Lucian exista in acest oras si are…mmm…doar 12 ani? Daaa…
Deci, pe scurt…Lucian copil ^_^ Si-asa nu a vrut niciodata sa-mi arate fotografii cu el cand era mic, acum am ocazia sa-l intalnesc si sa-l vad in carne si oase, copil 🙂 Ce surpriza ar avea daca m-ar recunoaste, desi stiu ca acest lucru este imposibil.
M-am decis sa incep sa-l caut, iar in timp ce paseam pe strazile reci ale capitalei ma gandeam ca oamenii din acea vreme nu puteau beneficia de filmare si fotografie de nunta, pentru ca tehnologia nu era foarte avansata. Abia aparusera aparatele de fotografiat iar achizitionarea lor costa foarte mult, deci, doar cei instariti puteau detine un astfel de aparat.
Ajuns in fata unei scoli, privesc la ceasul acestuia de-afara, era ora 12:59, un minut pana copii vor da buzna pe usa si se vor indrepta spre casa. Sper doar ca am nimerit scoala potrivita si voi reusi sa-l recunosc pe Lucian, el fiind singura persoana pe care o cunosc in acest oras si singura persoana care, exista la ora actuala, restul prieteniilor, ori erau bebelusi, ori nu existau :))
Sunetul de clopotel de iesirea de la ora care incanta urechile fiecarui elev nu s-a lasat intarziat si zeci de copii au dat buluc prin usa, sa iasa din scoala si sa plece acasa. Printre zecile de copii s-a zarit o figura cunoscuta. Un copil balai cu ochii caprui, subtirel si o figura foarte asemanatoare cu prietenul Lucian care era in viitor, tinea un ghiozdanel in spate si se indrepta spre iesirea din scoala. Se uita o data in urma si fixeaza cu privirea cateva unghiuri, pozitii si noteaza ceva pe un carnetel. Mi-am zis: sigur el este.
M-am indreptat spre el si am spus:
Eu: Lucian?
Lucian: Da!
Eu: Salut! Ma bucur sa te cunosc…
Lucian: Cine esti, de unde ma cunosti!
Eu: Sunt un bun prieten! Nu conteaza de unde te cunosc, dar vreau sa-ti spun ceva cu tot sufletul
Lucian, care se uita putin ciudat la mine, probabil datorita faptului ca un ciudat imbracat „altfel” de cum se imbraca lumea atunci l-a oprit si vrea sa-i spuna ceva, da afirmativ din cap si spune: Da, spune…
Eu: Niciodata in viata ta sa nu renunti la vise si la ceea ce iti place. Urechile tale sa-ti auda sufletul, ochii tai sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea.
Am plecat. Micutul Lucian statea si se uita la mine cum ma indepartam cu fiecare pas pe care il faceam, probabil se gandea la cele spuse de mine…
Eu ma gandeam ca tocmai am facut un lucru bun, am ajutat la deschiderea unui vis al unui copil, l-am facut sa vada mai bine ceea ce va deveni mai tarziu, acest lucru ajutand foare mult.
A venit seara iar eu nu aveam unde sa dorm. M-am pus pe o banca in parc, acoperit cu o haina care sa ma fereasca de rigoarea noptii si adorm in cateva minute.
Mai tarziu, ma trezesc pe o podea, simtind pe spate parchetul rece. Deschid ochii si privesc in jur,iar langa mine imi zaresc telefonul si ma uit la el: 20 iunie 2013! Eram acasa, eram…in prezent.
Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am ajuns acolo, nu stiu cum am ajuns, din nou, aici…dar stiu ca nu a fost un vis.
M-am sculat de jos si ma uit in agenda telefonului cautandu-l pe Lucian, si…l-am apelat, invitandu-l apoi la o cafea, in centru, peste o jumatate de ora.
Eram decis sa aflu ce s-a intamplat, ba chiar, sa incerc sa aduc vorba despre trecutul lui.
Asezandu-ne la masa, am inceput sa deviem subiectele pe care le dezbateam la modul trecut, sa incepem sa vorbim despre trecutul nostru. Printre discutii, am plasat intrebarea: „Ce te-a determinat sa devii fotograf?”
Lucian: Nu stiu exact ce m-a determinat, probabil ca asta este misiunea mea in aceasta viata. Sa fiu acea persoana capabila sa capteze o bucata de frumusete in fotografiile pe care le fac, ca oamenii sa retraiasca emotional acele momente speciale, sau sa-si aminteasca cu perfectiune de anumite momente din viata lor.
Cand eram mic, aveam tendinta de a schita pe carnetele diferite pozitii ale unor obiecte sau, cu ajutorul creionului, dadeam viata acelui obiect pe foaie, parca incercand sa fotografiez cu creionul.
Stiam ca doream ceva prin asta de la viata, dar nu stiam ce. Intr-o zi, la iesirea de la ore, un nene, m-a oprit si mi-a spus sa-mi indeplinesc visul, „urechile sa-mi auda sufletul,ochii sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea”, vorbe pe care le-am notat in carnetelul meu cu schite si la care am frecventat o perioada destul de lunga. Eu asta am simtit sa fac si asta m-a facut ceea ce sunt astazi, fiindca in meseria aceasta, este nevoie sa aud sufletul omului, sa vad iubirea dintre doua persoane si sa ajut oamenii prin serviciile pe care le ofer.
Eu, in gand: Deci, totul a fost adevarat!…