Uncategorized

Povestea unei frunze

POVESTEA UNEI FRUNZE

Era sfậrşitul lui august. Vara se termina. Frunza era tare mậndră.
Atinsese culmea maturităţii. Era imensă, ca o palmă de uriaş, verde
inchis, ca un lac la asfinţitul soarelui. Se simţea frumoasă. Se
oglindea în fiecare dimineaţă într- o picătura de rouă şi-i plăcea ce
vedea. Privea pămậntul de sus, cu mândrie. De cậtăva vreme avea o grijă
in plus. Se considera umbrelă protectoare pentru ciorchinele de struguri
care răsărise sub ea. Cậnd crescuse acesta aşa de mult şi, mai ales,
cậnd căpătase nuanţa aceea de prună vậnătă, nici ea nu putea răspunde.
In fiecare dimineaţă constata cu uimire încă o schimbare la micuţul
ciorchine. Culoarea se accentua, bobiţele creşteau ca din apă şi căpăta
mereu mai multă vigoare.

Fiind însă atật de absorbită de uimire pentru micul ciorchine, biata
frunză uita să mai constate propriile-i modificări. Dar pe la apusul
soarelui, cậnd razele acestuia îi încălzeau blajin palma, frunzei i se
păru ca-şi vede pe margine nişte reflexe arămii. In acea clipă ştiu că
începuse sfậrşitul. Murea puţin cậte puţin. Cerşea prelungirea agoniei
de la toată lumea din jur. Insă oamenii nu o înţelegeau. Găseau chiar
puterea de a o admira.
Era, într-adevăr, frumoasă. Aramie, cu nuante de foc şi ardea ca o flacără, consumậndu-şi ultimele clipe de viaţă.
– Ce mă fac? Gậndea ea. Oare trebuie să iau vitamine? Simt că-mi slăbesc puterile. Şi uite ce galbenă sunt!
Şi veni toamna. Şi ploaia. Frunza constată cu tristeţe că e atật de
slabită încật picăturile de ploaie o zdrobesc. Nu-i mai putea servi
drept umbrelă micului ciorchine. Acesta crescuse într-atật încật frunza
îi devenise, oricum, o umbrelă ne-ncăpătoare. Ba parcă-i era chiar
povara.
– Ar trebui să facă ceva! Gandea ciorchinele. Ea nu vede că se stinge ? Sau, poate e randul meu să am grijă de ea ?
Si in fiecare zi ciorchinele incerca sa se apropie de biata frunza, să o
sprijine de spinarea lui masivă. Pană intr-o seară cand, din prea mult
zel, strugurele reusi să o desprindă de tot de pe vită.
Biata frunză simti că lesină. Se trezi purtată usor de vant prin aer.
Trecu pe langă ciorchinele ocrotitor si-l atinse cu o falfaire.
– Adio, puiul meu ! Eu voi zbura putin !
A fost ultimul gand al frunzei. A căzut pe cărare asteptandu-si
sfarsitul. Dar, spre surprinderea ei, o manută de copil o ridică spre
soare.
– Ce frunză frumoasă! Exclamă micuta Bi. Am să o desenez si o voi pune apoi la păstrare, in cărticica mea de pvesti.

Auzind vorbele fetitei, frunza inăltă in gand o rugăciune de multumire lui Dumnezeu, care nu a lăsat-o să moară.

Autor : Schiopu Madalina

About Mihai Viorel Dragomir

3 thoughts on “Povestea unei frunze

  1. Pe la inceput gandeam cu un zambet pe buze "Mi-ar placea sa fiu o frunza". Pe la mijloc m-am lasat purtat de val si mi-a parut rau pentru frumoasa frunza muribunda. Si ciorchinele. Si la sfarsit… Ei bine, e unul dintre mai frumoase articole. Plin de speranta. Atat de frumos si coplesitor. Cred totusi ca mi-ar placea sa fiu o frunza. ;))

Lasă un răspuns la £αvi Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *